Argumente pentru limitarea bogăției extreme
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Revista Nature a publicat de curând un nou studiu socio-științfic ce are la bază o temă extrem de controversată și anume, limitarianismul. Oricât de radicale ar părea, chemările pentru limitarea bogăției sunt la fel de vechi ca și civilizația însăși. Biblia ebraică și Tora recunosc anii în care datoriile ar trebui să fie anulate, sclavii eliberați și proprietatea redistribuită de la bogați la săraci. În Grecia clasică, Aristotel lăuda orașele care mențineau inegalitatea bogăției sub control pentru a spori stabilitatea politică. Iar în 1942, președintele SUA de atunci, Franklin D. Roosevelt, a susținut că veniturile anuale ar trebui să fie limitate la echivalentul actual de 480.000 de dolari americani.
În limitarianism, economista și filozofa olandeză și belgiană Ingrid Robeyns argumentează că a venit timpul ca guvernele secolului XXI să facă același lucru. Ea explorează ce ar putea însemna stabilirea unor limite privind deținerea bogăției și de ce societățile noastre ar trebui să dorească acest lucru. Este o abordare proaspătă a unei discuții mult necesare într-un moment în care, de exemplu, cei mai bogați 1% din populația SUA dețin aproximativ la fel de multă bogăție ca și cei mai săraci 90%.
De ce lumea nu își poate permite bogații
Robeyns, care a studiat modul în care oamenii percep bogăția, începe cu o propunere provocatoare — guvernele ar trebui să stabilească o limită a bogăției de ordinul a 10 milioane de euro sau dolari americani per persoană. Această cifră, mai degrabă un ghid decât o limită strictă, „echilibrează ceea ce diferite considerații morale și politice ne spun că este nivelul maxim” de bogăție pe care ar trebui să-l dețină o persoană, explică ea.
De ce să limitezi bogăția la 10 milioane de euro? Cercetările autoarei în Europa sugerează că acest nivel, sau chiar o „linie a bogăției” mai mică, ar fi larg acceptată de populație. Printre un eșantion reprezentativ de olandezi, de exemplu, Robeyns și echipa sa au constatat că nouă din zece respondenți au fost de acord că deținerea unei bogății care depășește 4 milioane de euro pentru o familie de patru persoane — în termeni de proprietate asupra anumitor active, cum ar fi un conac, o a doua casă, vehicule de lux și o sumă specifică de economii — califică ca fiind super-bogată. În țările cu venituri mici, acest prag ar putea fi mult mai mic.
Robeyns subliniază că bogăția extremă „este adesea legată de practici imorale și criminale”. Ca dovadă, ea notează utilizarea masivă a evaziunii fiscale în rândul persoanelor ultra-bogate și a firmelor lor. Fie că sunt legale sau nu, ea etichetează aceste practici drept neetice. Mergând mai departe, ne amintește că inegalitățile actuale de bogăție își au unele rădăcini în practici istorice, cum ar fi sclavia sau cuceririle militare — așa cum au relevat cercetătorii istoriei globale, de exemplu în cartea lui Sven Beckert din 2014,
Imperiul bumbacului.
Pentru a-și susține cazul și a convinge detractorii, Robeyns argumentează că limitarea acumulării bogăției ar face societățile mai bune în ansamblu. De fapt, deși indivizii ar putea să nu fie de acord dacă rezultatele pieței sunt echitabile, mulți ar fi de acord cu valoarea obiectivelor de bunăstare socială, cum ar fi un sistem democratic sănătos sau oferirea de șanse egale pentru toți.
Putere disproporționată
Așa cum a arătat o literatură în creștere în economie, mai multă bogăție la vârf a însemnat adesea mai puține resurse pentru a ridica oamenii de la baza piramidei, contrar mantrai economiei de tip „trickle-down”. Dar concentrarea bogăției nu este doar o problemă care afectează persoanele sărace, argumentează Robeyns — este o problemă pentru toată lumea. Discuția care urmează amintește și extinde dezbaterea declanșată de cartea lui Richard Wilkinson și Kate Pickett din 2009, Nivelul spiritului.
